Reforma pensiilor între echitate şi sustenabilitate

„Nu vreau să mă gândesc ce voi face la pensie, când veniturile îmi vor scădea la circa 2500 lei”, răspundea zilele trecute o doamnă la un sondaj al unei televiziuni. Femeia era contrariată având în vedere că urmează să primească o pensie mult mai mică în urma legii de desfiinţare a prevederilor care permiteau stabilirea acesteia la 80% din ultimul salariu primit.

O asemenea afirmaţie m-a scarbit când ştiu că există oameni în România care trăiesc dintr-un salariu de câteva sute de lei, că sunt vârstnici care primesc o pensie de 400 de lei după o viaţă de muncă. A nu se înţelege că sunt împotriva pensiilor mari, dar detest ipocrizia unora cu noroc în viaţă să ocupe funcţii bine plătite fără a avea un merit special.

De-a lungul timpului, toate partidele politice au avut iniţiative legisltive de a crea avantaje unor categorii sociale, iar acum toţi reclamă inechitatea socială, nerespectarea principiului contributivităţii. Mă întreb cu ce este mai bun un pilot decât un medic ca să primească un astfel de privilegiu. În mîinile amandurora ne punem viaţa.

Din numărul total de 5,8 milioane de pensionari, 150.000 de persoane primesc pensii în urma unor legi speciale. Actorii, de exemplu, nu sunt speciali. Magistraţii însă, da! Luaţi prin prisma imaginii create României de cele două categorii profesionale, actorii, ca şi sportivii, ar merita o pensie specială, însă ce drept au magistraţii, cu imaginea lor de corupţi, să fie scutiţi de grija bătrâneţilor? Judecătorii au, oricum, salarii mari, deci e de neînţeles de ce a fost nevoie de o lege specială care să le mărească pensiile şi aşa decente.

În ultima vreme ni se tot spune că noi plătim o contribuţie pe care o primim înapoi peste un număr de ani. Asemeni unei decizii de economisire, numai că de această dată, nu noi stabilim ce procent din venituri alocăm. Fals! Banii pe care noi îi plătim sunt pentru a susţine plata pensionarilor de azi, urmând ca noi să fim plătiţi de salariaţii de mâine. În România lui Boc, s-a ajuns la situaţia ca un salariat să susţină un pensionar, iar bugetul de pensii are un minus de circa 1,5 miliarde euro. Motivele care ne-au dus aici au fost diverse.

Respectând principiul contributivităţii, statul ar trebui să se comporte ca un administrator de fonduri de pensii. În schimbul unei contribuţii, statul să îşi ia angajamentul administrării acelor fonduri, să emită un prospect în care să precizeze cum va gestiona contribuţiile, în ce vor fi investiţi banii şi cum vor fi returnate sumele. Adoptarea unei astfel de măsuri ar goli bugetul asigurărilor sociale şi Guvernul nu ar mai avea din ce plăti actualii pensionari.

Poate că în ’90, când trei salariaţi susţineau un pensionar şi bugetul asigurărilor sociale avea un excedent de 500 milioane de dolari, ar fi fost posibilă crearea unui astfel de sistem. Recent, s-a încercat calea de mijloc: înfiinţarea pilonului II de pensii. Criza economică a determinat factorii politici să îngheţe nivelul contribuţiilor la 2%.

Un moment am crezut că ar fi posibil ca Guvernul să-şi asume rolul de administrator al economiilor noastre, dar în ultimii 20 de ani statul român s-a dovedit a fi cel mai prost gestionar al banului şi bunului publice. Soluţia rămâne la fondurile private fie obligatorii, fie facultative pentru ca peste 20 de ani să nu plângem ca părinţii noştri.