„STOP FUMAT” dauneaza grav bugetului

Sa ma las de fumat. O idee cu care cochetez demult, dar nepusa in practica. Pana vineri cand am decis sa merg la un centru din programul STOP FUMAT.

Pe holul unui spital, o mana de oameni, circa 20, asezati in cerc invata despre efectele nocive ale tutunului, despre automatismul gestului de a fuma si despre tratament psihologic si medicamentos. Privindu-i din alta sfera, nimic nu m-ar fi dus cu gandul la altceva decat la o intalnire a alcoolicilor anonimi. Dar, nu! Era o sedinta a fumatorilor anonimi.

Motivele care i-au facut pe fiecare sa fumeze sunt felurite, exacte, asemanatoare, argumentate si reale. Printre noi si o doamna la vreo 50 de ani. Nimic din aspectul ei nu ar fi tradat pretextul gestului ei. „Eu fumez doar noaptea”. „Lucrati?” „Nu” „Si-atunci?” „Sotul meu sforaie si nu pot dormi. Asa ca ma duc si fumez”. Hilar pentru noi, argumentat pentru ea.

Completam fise, facem chestionare, ar trebui sa fim consultati de catre medic. Dar ce rost are? E final de program si primim resturi. Un coleg primeste tratament pana in aprilie cu medicamente care expira in martie. Eu primesc zece plasturi, in conditiile in care ar fi fost necesari 35. Se aplica un plasture timp de trei saptamani, dupa care se reduce doza la jumatate (folosirea unora cu o concentratie mai mica de nicotina) pentru inca doua saptamani.

Printre sfaturi si recomandari aflu ca, in 2010, programul risca sa ramana fara finantare. Explicatia: „Nu vedeti ca Guvernul nu stie cum sa mai adune bani? S-ar putea sa mai dea ceva, dar este foarte posibil sa se adopte sistemul co-plata: o taxa de inscriere in program si tratamentul medicamentos sa fie compensat 50%”.

Pentru combaterea fumatului s-au alocat anul trecut 3,86 milioane lei din taxa pe viciu. O suma infima in comparatie cu cat platesc producatorii si importatorii de tutun. Conform legii, persoanele juridice care produc sau importa produse din tutun contribuie, pentru tigarete, tigari si tigari de foi cu suma de 10 euro/1.000 de bucati, iar pentru tutun destinat fumatului cu suma de 13 euro/kg.

Daca ceea ce ni s-a spus este adevarat, sutem guvernati de niste ministri disperati, hamesiti de bani. Taxa ramane, progamul dispare! E mai rentabil pentru stat sa aiba fumatori. Cumparatori mai multi inseamna mai multe tigarete vandute, mai multe accize colectate.

Taxa pe viciu a fost introdusa in aprilie 2006, odata cu adoptarea Legii privind reforma in domeniul sanatatii. Parintele taxei, Eugen Nicolaescu, a justificat legiferarea acesteia in scopul combaterii consumului excesiv de produse din tutun şi băuturi alcoolice, altele decât vinul şi berea, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de sănătate.

Date statistice perioada 1 ianuarie – 31 octombrie 2009:

- Medici implicaţi: 70

- Psihologi implicaţi: 30

- Număr judeţe în care există cel puţin un medic tabacolog: 36

- Număr fumători care s-au adresat medicilor tabacologi din cabinetele de consiliere: 24.431

- Număr fumători care au primit: 23.500

- Rata de success (nefumători la sfârşitul tratamentului): 39,1%

- Număr apeluri Tel Verde: 3168

Reforma pensiilor între echitate şi sustenabilitate

„Nu vreau să mă gândesc ce voi face la pensie, când veniturile îmi vor scădea la circa 2500 lei”, răspundea zilele trecute o doamnă la un sondaj al unei televiziuni. Femeia era contrariată având în vedere că urmează să primească o pensie mult mai mică în urma legii de desfiinţare a prevederilor care permiteau stabilirea acesteia la 80% din ultimul salariu primit.

O asemenea afirmaţie m-a scarbit când ştiu că există oameni în România care trăiesc dintr-un salariu de câteva sute de lei, că sunt vârstnici care primesc o pensie de 400 de lei după o viaţă de muncă. A nu se înţelege că sunt împotriva pensiilor mari, dar detest ipocrizia unora cu noroc în viaţă să ocupe funcţii bine plătite fără a avea un merit special.

De-a lungul timpului, toate partidele politice au avut iniţiative legisltive de a crea avantaje unor categorii sociale, iar acum toţi reclamă inechitatea socială, nerespectarea principiului contributivităţii. Mă întreb cu ce este mai bun un pilot decât un medic ca să primească un astfel de privilegiu. În mîinile amandurora ne punem viaţa.

Din numărul total de 5,8 milioane de pensionari, 150.000 de persoane primesc pensii în urma unor legi speciale. Actorii, de exemplu, nu sunt speciali. Magistraţii însă, da! Luaţi prin prisma imaginii create României de cele două categorii profesionale, actorii, ca şi sportivii, ar merita o pensie specială, însă ce drept au magistraţii, cu imaginea lor de corupţi, să fie scutiţi de grija bătrâneţilor? Judecătorii au, oricum, salarii mari, deci e de neînţeles de ce a fost nevoie de o lege specială care să le mărească pensiile şi aşa decente.

În ultima vreme ni se tot spune că noi plătim o contribuţie pe care o primim înapoi peste un număr de ani. Asemeni unei decizii de economisire, numai că de această dată, nu noi stabilim ce procent din venituri alocăm. Fals! Banii pe care noi îi plătim sunt pentru a susţine plata pensionarilor de azi, urmând ca noi să fim plătiţi de salariaţii de mâine. În România lui Boc, s-a ajuns la situaţia ca un salariat să susţină un pensionar, iar bugetul de pensii are un minus de circa 1,5 miliarde euro. Motivele care ne-au dus aici au fost diverse.

Respectând principiul contributivităţii, statul ar trebui să se comporte ca un administrator de fonduri de pensii. În schimbul unei contribuţii, statul să îşi ia angajamentul administrării acelor fonduri, să emită un prospect în care să precizeze cum va gestiona contribuţiile, în ce vor fi investiţi banii şi cum vor fi returnate sumele. Adoptarea unei astfel de măsuri ar goli bugetul asigurărilor sociale şi Guvernul nu ar mai avea din ce plăti actualii pensionari.

Poate că în ’90, când trei salariaţi susţineau un pensionar şi bugetul asigurărilor sociale avea un excedent de 500 milioane de dolari, ar fi fost posibilă crearea unui astfel de sistem. Recent, s-a încercat calea de mijloc: înfiinţarea pilonului II de pensii. Criza economică a determinat factorii politici să îngheţe nivelul contribuţiilor la 2%.

Un moment am crezut că ar fi posibil ca Guvernul să-şi asume rolul de administrator al economiilor noastre, dar în ultimii 20 de ani statul român s-a dovedit a fi cel mai prost gestionar al banului şi bunului publice. Soluţia rămâne la fondurile private fie obligatorii, fie facultative pentru ca peste 20 de ani să nu plângem ca părinţii noştri.

Când vine primăvara şi la Finanţe?

Ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu, a declarat că România va fi scoasă din criză de poporul român şi speră că va veni şi primăvara economică odată cu cea calendaristică.

Poporul are voinţă, dar nu are mijloacele. Statul are mijloacele, dar nu are voinţă. Înainte ca cetăţeanul să pună umărul la scoaterea României din criză, ar trebui ca ministerul să îşi eficientizeze activitatea de gestionare a taxelor şi impozitelor. Exemplele privind modul în care cetăţenii şi companiile finanţează statul sunt numeroase. O astfel de situaţie mi-a fost povestită de curând.

E.T. – nu personajul din film, ci un cetăţean român de bună credinţă – creditează statul de un an pentru că administraţiile financiare nu au un sistem informatic capabil să arate la ce sumă s-au perceput majorări de întârziere. Personajul nostru este în incapacitatea de a-şi recupera de la stat banii reţinuţi ca impozit la sursă, regularizarea nefiind prioritatea funcţionarilor publici.

Administraţia financiară emite decizia de impunere în iunie şi o trimite acasă în decembrie. E.T., prieten cu calculatorul şi comod din fire, face plata prin ordin de plată în mai puţin de 60 de zile (timpul legal de plată). Statul, inteligent din fire, nu verifică data transmiterii deciziei şi calculează penalizări. După îndelungi telefoane de explicaţii şi de plimbat documente lămuritoare, statul decide: să anulăm ce ai plătit, primim, dar tot trebuie să plăteşti penalizarea.

Incompetenţa funcţionarilor devine astfel o metodă a Ministerului de Finanţe de a lua un credit fără dobândă de la cetăţeni. Lipsa personalului şi prevenirea evaziunii fiscale sunt motivele invocate de Fisc atunci când primeşte astfel de reclamaţii. Primele „mlădiţe ale primăverii” la nivel fiscal ar trebui să fie investiţiile în sistemul informatic şi responsabilizarea angajaţilor. Vlădescu ne-a asigurat ieri de “suportul maxim al guvernanţilor”, iar în 2007 spunea că “românii trebuie să-şi schimbe mentalitatea: să înveţe să muncească pentru ei înşişi şi să fie răspunzători tot pentru ei”. Aşa cum arată cele două declataţii, ministrul a rămas plin de intenţii bune. Să sperăm că va reuşi în al doilea mandat să îi responsabilizeze pe aceşti lucrători pentru faptele lor.

Sau nu?

Impozite morale într-un stat imoral

Ion şi Gheorghe erau încă prieteni de mici. Primul era mai şarlatan, al doilea un tocilar. După ’90, Ion, om al matrapazlâcurilor, s-a apucat de bişniţă cu marfă turcească şi, după ce a pus ceva bani deoparte, şi-a deschis o firmă, cu gândul să intre într-o legalitate formală. Cu timpul, Ion a decis să intre în politică şi să îşi dezvolte afacerile.

În 2010, descoperim un Ion cu o burtă dospită de contracte cu statul, cu plămânii înnegriţi de negoţul cu petrol, încercănat de plăţile mai puţin oficiale către partenerii publici, care mănâncă fast-food în drumul către aeroport, de unde zboară către casa de vacanţă din Monte Carlo, după o întrunire de afaceri la vila din strada Polonă.

Tocilarul Gheorghe a rămas acelaşi slujbaş la aceeaşi companie a statului, unde s-a mulţumit cu un salariul decent îmbogăţit de sporuri ciudate şi prime bizare, insuficient însă pentru a-şi lua maşină şi casă fără credit.
România bunului simţ (slogan împrumutat şi de Traian Băsescu în campania virală) goleşte buzunarele – mai mult pe ale lui Ion decât pe ale lui Gheorghe – pentru a micşora, la cererea Fondului Monetar Internaţional, un deficit bugetar. Diverşi ministri din Guvernul Boc ne promit taxe şi/sau impozite noi sau majorarea celor vechi. Anul 2010 nu vine cu o relaxare fiscală pentru a stimula creşterea consumului (de preferabil de produse interne), ci ne aduce taxa pe fast-food, taxa pe avere şi majorarea impozitului pe locuinţe.

Ion, actualmente afacerist cast, afişează indignare faţă de statul odată moral – când i-a dat pe un leu firme pentru a fi vândute la fier vechi – şi acum imoral – când îl pune să plătească 0,5% din avere pentru a îl ajuta şi pe amărâtul de Gheorghe, şomer în urma unei crizei mai mult dospită intern sub acţiunea unui ferment numit campanie electorală decât importată. Inteligent cum îl ştim, Ion găseşte soluţia şi îşi mută averea într-un paradis fiscal unde nimeni nu îl întreabă cum şi-a construit imperiul.

România nu ar fi primul stat care ar aplica acest impozit. O astfel de lege întâlnim sub diverse forme în Franţa, Elveţia, Danemarca Suedia şi Ungaria. Propunerea legislativă este la marginea moralităţii, dacă ne gândim la cei care şi-au acumulat averile în mod cinstit şi nu ca Ion din povestea de mai sus. Statul pentru a-şi dovedi moralitatea ar trebui, printre altele, să promoveze o lege modernă de tipul legii 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit, prin care să confişte averile tuturor Ionilor.

Nimeni şi nimic nu m-ar împiedica să susţin majorarea unor impozite şi introducerea unor taxe noi, dacă cele existente s-ar colecta şi dacă aş cunoaşte destinaţia banilor. Statul ar trebui să-şi amintească primele definiţii date taxelor şi impozitelor care avea în comun ideea de contribuţie obligatorie contra unui serviciu pe care statul îl asigură (teoria impozitului schimb). De exemplu, banii din taxa pe fast-food ar fi folosită pentru programe de prevenire a obezităţii, cei din impozitul pe avere ar merge către un fond social sau surplusul din impozitul pe locuinţe folosit pentru anveloparea blocurilor.

Însă, în Romania zilelor noastre este valabilă definiţia unui finanţist cunoscut în Franta, Gaston Jeze, potrivit căruia “impozitul este o prestaţie pecuniară impusă particularilor de către autorităţi cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie, în vederea acoperirii obligaţiilor publice”.

Şi-atunci la întrebarea: “cât de morale sunt taxele într-un stat incapabil să ofere protecţie socială şi servicii de calitate?” aş putea răspunde parafrazându-l pe Frederic Bastiat: “Guvernul este o mare invenţie, prin care toată lumea se chinuie să traiască pe cheltuiala altora”.

Publicat si pe www.standard.ro

Project Finance – flacăra violet a infrastructurii mioritice

Iniţiativa Ministerului Transportului de a semna contractul de concesiune pentru tronsonul de autostradă Comarnic-Braşov cu Vinci şi Aktor a fost privită cu entuziasm, fiind primul parteneriat public-privat încheiat de autorităţile române. Fără a avea certitudinea obţinerii unei finanţări şi probabil mistuit de energia flacării violet, ministrul Radu Berceanu consideră că a pornit cu dreptul în ceea ce priveşte parteneriatele public-private in domeniul autostrăzilor în România”.

Parteneriatul public-privat este un termen cu înţeles larg care se referă la transferarea responsabilităţii de la stat către o companie privată pentru furnizarea unui serviciu public sau realizarea unei investiţii cu scop comercial. Berceanu ne-a dat asigurări că e o diferenţă foarte mare între contractul pentru Autostrada Transilvania şi aceasta.

Premierul Emil Boc s-a arătat convins că odată cu semnarea acestui contract de concesiune „începe o eră nouă în abordarea infrastructurii în România.” Însă, nici nu s-a uscat bine cerneala şi au apărut semne de întrebare cu privire la posibilitatea de finanţare. Oficiali ai Companiei Naţionale de Drumuri au declarat că asocierea Vinci-Aktor are la dispoziţie jumătate de an pentru a găsi finanţarea necesară construirii autostrăzii Comarnic-Braşov, potrivit Money.ro.

Dacă reprezentanţii ministerului sau ai Companiei Naţionale de Drumuri ar fi cunoscut finanţarea structurată, denumită în literatura de specialitate “Project Finance”, cu siguranţă nu s-ar mai fi arătat îngrijoraţi. Statul român are multe investiţii de asumat pentru a ne aduce la un nivel de trai cât de cât decent, în condiţiile unor resurse bugetare limitate. Prin urmare, este nevoie să apeleze la resurse private, care, în cea mai mare parte, apraţin instituţiilor financiare: bănci, fonduri de pensii sau de investiţii, asiguratorilor etc. Pentru ca un parteneriat public privat să poată avea acces la banii instituţiilor financiar-bancare este necesar ca statul român să ofere structuri financiare sigure, transparente şi care să remunereze toţi participanţii în mod echitabil.

Având originile în sectorul privat, Project Finance are la bază o structură financiară în care datoriile şi capitalul propriu sunt recompensate din cash-flow-urile generate de proiect. Mai mult, este un mijloc de a împărţi riscurile, iar rolul fiecărei părţi poate fi negociat, în funcţie de necesităţile şi scopurile fiecăruia.

Contribuţia statului ar putea lua astfel mai multe forme: să construiască şi ulterior să transfere către iniţiativa privată operarea pe care să o remunereze în funcţie de eficienţa managementului, cum s-a întâmplat în cazul metroului din Londra, companiilor de sare din Scoţia şi al unor penitenciare din Marea Britanie. O altă modalitate este să primească bunuri din partea partenerilor privaţi, iar statul să fie operator – model implementat parţial în sistemul englezesc de sănătate. Sau statul poate să participe prin compelarea veniturilor din investiţia în dezvoltarea proiectului, cale aleasă de statul portughez în construcţia podului Vasco da Gama din Lisabona. Se pot întâlni şi forme combinate ale celor prezentate.

Proiectele finanţate prin Project Finance au la bază concesiunea – dreptul de a exploata anumite servicii publice sau bunuri ale statului - şi îndatorarea.

Ulterior atribuirii contractului de concesiune, primul pas pentru realizarea proiectului este crearea unei companii vehicul, special constituită pentru a-l administra (Special Purpose Vehicle – SPV), societate la care statul poate fi acţionar sau nu. Singurul activ al SPV-ului este dat de veniturile viitoare pe care le poate genera proiectul, iar principala sa activitate este gestionarea contractelor cu terţii.

Structura de finanţare – Project Finance – implică un număr mare de investitori de capital (denumiţi generic sponsori) şi un sindicat bancar care să furnizezele creditele necesare finanţării operaţiunilor. Împrumuturile sunt în general securitizate în baza activelor proiectului şi plătite integral din cash-flow-ul acestuia.

Acţionarii SPV-ului sunt formaţi din grupul de investitori sau alte persoane care au un interes în dezvoltarea proiectului. Rolul SPV-ului este de a stabili acorduri contractuale cu toate părţile ce vor fi implicate în construcţia autostrăzii. Contribuţia statului – fie direct, fie printr-o agenţie – constă fie prin participarea la capitalul societăţii obţinând resurse financiare din fonduri europene sau emisiuni de obligaţiuni sau titluri de stat pe piaţa de capital, fie ca garant al împrumuturilor, ceea ce ar facilita obţinerea de către SPV a unor credite mai ieftine, fie ambele forme.

Rolul de promotor al proiectului revine Ministerului Transporturilor – în cazul de faţă – care va concesiona dezvoltarea proiectului acestui SPV, garantând că noua companie poate să-şi exercite toate drepturile asupra activului pentru o anumită perioadă de timp, iar, la final, proiectul este predat în condiţiile stabilite în contract. Concesiunea leagă promotorul de SPV printr-un contract prin care cea de-a doua entitate primeşte drepturile de a construi, finanţa şi expoata respectivul proiect.

Pentru ca proiectul să nu rişte falimentul, prin asumarea de către SPV a tuturor riscurilor existente (operaţionale, financiare, juridice, ambietale etc), poate subcontracta unor altor companii sau chiar participa la înfiinţarea altora noi, societăţi ce vor prelua derularea unor activităţi.

Având în vedere că scopul proiectului este crearea unei noi infrastructuri, compania nou înfiinţată va stabili un contract de construcţie cu un consorţiu, astfel că acesta din urmă preia riscurile aferente acestei etape. În acest contract preţul este fixat astfel încât să se evite derapajele financiare şi temporale. După finalizarea construcţiei, explorarea autostrăzii poate fi cedată unei alte firme ori poate rămîne în seama SPV-ului.

Pentru că mulţi actori ai scenei politice româneşti consideră că flacăra violet reprezintă esenţa uneia dintre cele şapte mari raze de vindecare, le sugerez să îşi pună nişte lentile violet cu care să se uite în ograda occidentalilor şi poate vor întâlni acolo alte flăcări violet de tip Project Finance şi poate aşa vom avea parte de servicii publice eficiente şi de calitate.

Informarile din Curentul

Pentru cine nu poate deschide site-ul http://www.curentul.ro/, mai jos are textul din biletele gasite pe langa redactie (ce gluma buna!).

Textul informaţiei

Propunerea de valorificare nu intră în atribuţiile noastre. Informaţia cuprinde sumarul discuţiilor purtate de către cei vizaţi pe teme de interes economic cu referire la repere industriale aflate în atenţia Div. noastre. Segmentele principale extrase din contextul dialogului sunt cuprinse în nota rezumativă de mai jos. La mapa info. se găsesc în amănunt restul datelor.
Cadrul general al discuţiei a reliefat aspectele campaniei electorale şi mai ales perspectiva turului doi al alergerilor. Adrian Năstase şi-a exprimat părerea că nu vor fi prezenţi cei peste nouă milioane de alegători necesari validării Referendumului propus de Traian Băsescu iar Ion Iliescu a revenit asupra subiectului afirmånd că trebuie explicată populaţiei lipsa de rost a acestei manevre care ar ameninţa statul de drept. Mircea Geoană a intervenit reiterånd punctul de vedere al lui Adrian Năstase şi susţinånd că principala problemă o reprezintă obţinerea sprijinului total al liberalilor pentru susţinerea sa în turul doi. Şi-a exprimat ideea că mesajul lui Antonescu este slab şi acesta nu va reuşi să ridice partidul dar că procentele sale contează deşi la nivel local este posibil să nu se ralieze unele organizaţii mai ales în Ardeal. Situaţia din Ardeal este sensibilă a precizat Ion Iliescu, dar Viorel se va ocupa să compenseze prin accesarea liderilor maghiarimii - el este cel mai potrivit în solidarizarea celor de la UDMR. Viorel poate merge pe ce vor ei mai mult, pe autonomie locală extinsă - chiar cu includerea zonei Mureş, Cluj, Oradea deoarece oricum nu vor face logistic şi deficitul de imagine se va echilibra cu timpul. Trebuie strånse råndurile şi dată imaginea de forţă în plan public a mai afirmat Ion Iliescu, indicåndu-i lui Adrian Năstase să ia legătura cu Dinu Patriciu pentru a-l linişti cu Romgazul, unde au marşat puternic mai înainte şi udemeriştii. Interesul asupra obiectivului este mare, iar dinspre partea noastră ar fi fost de folos un acord ferm pe mai mulţi ani cu Rusia, cu garanţii serioase. Mircea Geoană a afirmat că are toate garanţiile şi că vor fi şi semnate nişte protocoale cu rol informal la proxima vizită la nivel oficial. Partenerii noştri de la Moscova nu sunt convinşi că putem asigura stabilitatea investiţiei dar un regim politic consolidat ar aduce beneficii importante. Ei sunt pregătiţi să investească masiv şi vor veni dacă sunt agreaţi a mai întărit Mircea Geoană. Oltchimul este o problemă se vor supăra mulţi dacă îl cedăm lui Voiculescu, pe de altă parte nu avem de ales altfel riscăm să ne alegem cu inamiciţii de care nu avem nevoie, a zis Adrian Năstase iar Ion Iliescu a completat că înţelegerea rămåne înţelegere şi Voiculescu este un partener loial care trebuie să rămånă alături de noi. Vîntu vrea şi Poşta şi CEC-ul, a spus Mircea Geoană, nu se poate să pierdem CEC-ul, iar Poşta este oricum în mare parte sub controlul său aşa că nu va fi o problemă deşi la nivel de imagine se vor genera teme conflictuale. O să-l ajutăm în schimb şi noi şi Voiculescu la patrimoniul UGSR. Are el grijă să-şi acopere golul de imagine a intervenit Adrian Năstase iar Ion Iliescu a închis această parte a discuţiei recomandånd concentrarea pe următoarele puncte legate de contextul desfăşurării planului de campanie.

De ce nu votez cu Geoana? 10 motive...

1. Nu votez pentru ca e sustinut de Iliescu, Nastase si Marean.
2. Nu votez pentru ca PSD a creat mineriadele.
3. Nu votez pentru ca Iliescu a confiscat Revolutia din ’89.
4. Nu votez pentru ca nu cred in dictatura Basescu, dar imi amintesc cenzura Nastase (cand Ciuvica a fost "saltat").
5. Nu votez pentru ca pe TV se duce o campanie antiBasescu.
6. Nu votez pentru ca sunt convins ca Johannis 100% nu va fi premier (nu lasa Hrebe ciolanul din mana)
7. Nu votez pentru ca nu cred in social-liberalism (cum se impaca impozitul gradual si suprataxarea veniturilor ale PSD cu impozitul unic si scaderea taxelor ale PNL?).
8. Nu votez pentru ca nu vreau renationalizarea societatilor (vezi proiectul: compania farmaceutica nationala formata din Antibiotice Iasi, Institutul Cantacuzino si altele).
9. Nu votez pentru ca vrea sa introduca impozitul progresiv.
10. Nu votez pentru ca Dragnea a distrus un judet: Teleorman si un oras: Alexandria – loc in care caldura a venit pe 21 noiembrie, unde apa calda vine cu indulcenta o data (cel mult doua ori) pe saptamana, economia a fost confiscata, pe 22 nov (ca si la alte alegeri) au fost cei mai multi turisti.

Si motive as mai putea gasi...